am doar douăzecişiunul de ani. de câteva zile mă tot bântuie gândul că nu am să apuc treizeci de ani. nu sufăr de vreo boală fizică incurabilă, ci de una care îmi macină sufletul şi mintea.

a fost o vreme când scriam mult, dar nu mai ştiu despre ce scriam. îmi aduc aminte doar că mă cunoşteam mai bine. ştiam ce mă doare, ce îmi lipseşte, ce ar trebui să fac... ce urma să fac. acum e greu. poate o să reuşesc să îmi dau seama despre ce scriam şi poate aşa am să îmi dau seama cine sunt. dar ăsta e un lucru stupid. nu-mi garantează nimeni că cea de atunci e şi cea de acum. pentru mine, să scrii înseamnă să ţii lucrurile sub control. înseamnă să îţi notezi fiecare impas, fiecare dezechilibru sau, de ce nu, fiecare lucru care te-a bucurat...
s-a întâmplat ceva cu mine. când am ajuns să am lucrurile după care tânjeam, am înţepenit. şi nu e vorba că nu le mai vreau. e altceva. dacă înainte cădeam în disperare, acum cad în plictis, în silă de lucruri şi de mine. e greu. nu ştiu dacă mai vreau ceva, dacă îmi mai trebuie ceva... Simt că mi s-a înfundat. am pierdut controlul lucrurilor, al gândurilor... Am senzaţia câteodată că am să înebunesc. e obositor... Eu am obosit. nu mai ştiu să scriu. nu ştiu nici măcar mie să îmi desluşesc ce simt. sunt bolnavă. în sufletul meu creşte ceva care mă apasă. pentru că nu mai ştiu ce vreau.